Manastirea Pangarati

Manastirea Pangarati este una dintre cele mai vechi manastiri ortodoxe din judetul Neamt. Acest asezamant de veche traditie de pe valea Bistritei se afla putin mai la rasarit de Muntele Botosanu, pe malul stang al paraului Pangarati. Locasul monahal isi are inceputurile in secolul al XV-lea, cand pe aceste locuri traiau calugari sihastri, dintre care cel mai renumit este Cuviosul Simeon, unul dintre sfetnicii Sfantului Stefan cel Mare. Numele manastirii provine de la un oarecare calugar Pangratie, dupa marturia istoricului Nicolae Iorga, care marturiseste "se pare a fost un pustnic de demult, dand numele paraului din apropiere". Acelasi istoric spune ca termenul "pangarati" nu are "nici un amestec cu ideea de pangarire". In anul 1460, Cuviosul Simeon de la Pangarati a ridicat prima biserica din lemn, cu hramul Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, aceasta fiind incendiata insa de turci, in anul 1476. Se pare ca in timpul expeditiei lui Mahomed al II-lea, din vara anului 1476, obstea monahala de la Pangarati a trecut prin momente de grea incercare. Probabil, un grup de turci razletit dupa prada in aceasta parte a dat foc bisericii, iar calugarii s-au ascuns in munti, trecand apoi in Transilvania unde au ramas pana la incetarea razboiului.

Mai tarziu, schitul este transformat in manastire, de voievodul Alexandru Lapusneanu, care zideste in locul bisericii din lemn o biserica din piatra, cu arhitectura unica, ce a rezistat pana in zilele noastre. Biserica cea veche a manastirii din Pangarati a fost zidita deci din piatra, in anul 1560, de catre evlaviosul domn Alexandru Lapusneanu, si s-a sfintit de catre mitropolitul Grigorie al Sucevei, in anul 1560, dupa cum ne istoriseste pisania manastirii: "Cu bunavoirea lui Dumnezeu si cu sporirea Prea Sfantului Duh si cu ajutorul marelui mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir s-au zidit si s-au sfintit Sfanta Manastire intru numele Sfantului Mucenic si s-au sfintit de acesta Grigorie Mitropolit al Socevei, la leat 7068, din porunca lui Alexandru Voievod."

Pornind de la o mica suprafata de teren atribuita de Alexandru Lapusneanu, Manastirea Pangarati va ajunge in mai putin de un secol, prin danii si cumparaturi, unul dintre cei mai mari proprietari funciari de pe valea Bistritei, rivalizand prin putere si bogatie cu toate manastirile invecinate si in primul rand cu Manastirea Bisericani. Asezarea monahala de la Pangarati va apare pentru prima oara sub denumirea care a consacrat-o intr-un document emis de cancelaria lui Petru Schiopul, la 9 iulie 1577. Din acea perioada a ramas faima iconarilor de la Pangarati, cateva dintre icoanele de o mare frumusete putandu-se vedea si astazi la usile imparatesti ale iconostasului. Ele apartin marii scoli iconografice autohtone din epoca de varf a Moldovei medievale.

In anul 1642, marele vistier Dumitru Soldan va construit turnul clopotnita. Alte innoiri s-au adaugat in secolul al XIX-lea, de catre egumenul Macarie, care a transformat tainita subsolului in biserica si a construit impunatorul corp de chilii din sud-vest, unde se afla staretia, trapeza si biblioteca. La inceputul secolului al XVIII-lea, Manastirea Pangarati constituia unul dintre putinele adaposturi sigure din Moldova, din moment ce episcopul Sava al Romanului a incercat sa ascunda tocmai aici odoarele eparhiei, in timpul domniei lui Mihai Racovita, cand catanele austriece invadasera tara. In anul 1850, staretul Varnava restaureaza manastirea si construieste noi cladiri. Traditia locului ii consemneaza printre cei mai renumiti egumeni pe Cuviosul Simeon si urmasul sau, Cuviosul Amfilofie, fiind cinstiti in zona ca sfinti. Racla cu moastele Cuviosului Simeon a fost dusa de Stefan cel Mare si Sfant in cetatea de Scaun a Sucevei. Dupa anul 1863, viata monahala slabeste tot mai mult in Manastirea Pangarati, dar sfintele slujbe si firul vietii duhovnicesti au continuat neintrerupt pana astazi. Manastirea, inchisa in anul 1960, se reactiveaza ca schit abia in anul 1990, iar dupa doi ani incep lucrarile de restaurare la acoperis, fatadele exterioare, ferestre si turnul clopotnitei. Pentru inceput, fondurile au fost asigurate de Manasirea Bistrita, de care a tinut Schitul Pangarati, pana sa primeasca statutul de manastire pe care il are azi.

Biserica veche este o constructie masiva din piatra, care pare mare in exterior, dar este putin spatioasa in interior; sunt de fapt doua biserici suprapuse, cea de la subsol, inchinata initial Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, are intrarea prin sud, cea de sus, inchinata Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, hramul principal al manastirii, are intrarea prin partea nordica. Biserica de deasupra, in forma de cruce, nu are turla. Altarul este luminat de o fereastra la rasarit si alta la nord, in zona proscomidiarului. Catapeteasma din lemn este sculptata si pictata de staretul manastirii, in anul 1778. Naosul are absidele foarte inguste si putin adanci. Ferestrele sunt din lemn, mici, duble, cu grilaj metalic la exterior. Pridvorul este luminat de o fereastra dreptunghiulara la nord si alta la vest. Fatadele exterioare sunt simple, tencuite si varuite in alb pietros. In partea sudica sunt trei contraforturi masive, din piatra.

La sase metri inspre nord de biserica se afla blocul care adaposteste staretia, trapeza, bucataria si camera de oaspeti. Incinta este imprejmuita la vest si est cu un zid din piatra la cinci metri inaltime. In afara incintei s-a renovat, dupa anul 1992, fostul palat pentru Staretie. Teodor Danalache

Manastirea hadambu

Manastirea Hadambu

Manastirea Hadambu, aflata la o distanta de 30 de kilometri fata de Iasi, in satul Mogosesti, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit pe la jumatatea secolului al XVII-lea. Aceasta manastire de calugari, cu o obste de zece vietuitori in prezent, va ajunge cu timpul in ruina, insa, in anul 1991, din bunavointa lui Dumnezeu, va fi reinfiintata si repictata.

Dupa o istorie zbuciumata si insuficient elucidata in toate detaliile si sinuozitatile sale, adeseori cu aspecte contradictorii sau controverse, se poate afirma ca manastirea cunoscuta sub denumirea de Schitul Hadambu, dar si sub aceea de Schitul din Dealul Mare trece in prezent printr-un autentic reviriment, printr-o perioada fara precedent de renastere din propriile sale vestigii. In pisania ctitoriei, cat si din unele documente domnesti aflam ca, in anul 1659, voievodul Gheorghe Ghica i-a daruit lui Iani Hadambu, fost chelar, un loc "in padurea Iasilor, la Dealul Mare", pentru a construi o biserica cu hramul "Nasterii Preacinstitei si Nascatoarei de Dumnezeu". Asezarea monahala s-a numit "Hadambu", dupa numele ctitorului ei.

Specialisti dintre cei mai autoritari in domeniu au relevat faptul ca manastirea Hadambu, asa cum a fost construita ea, incepand cu anul 1659 este un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldoveneasca din secolul al XVII-lea si ca biserica, de mici dimensiuni, prezinta un plan mixt, caracterizindu-se prin diferite amenajari defensive, proprii si incintei de plan rectangular, prevazuta la colturi cu turnuri circulare, specifice constructiilor cu functii de aparare.

De-a lungul existentei sale, Manastirea Hadambu a fost supusa mereu eroziunii timpului, vicisitudinilor istoriei, dar si rautatilor si neglijentelor omenesti, care uneori sunt mai daunatoare decat stihiile naturii. Aceasta situatie s-a perpetuat pana in pragul vremurilor noastre, cand, mai cu seama, constructiile anexe, dar in mare parte si biserica au cazut aproape de tot in paragina.

In anul 1976, reputatul istoric de arta Vasile Dragut, a vizitat locurile in vederea inscrierii schitului in al sau "Dictionar enciclopedic de arta medievala romaneasca" si a gasit un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldoveneasca din secolul al XVII-lea, cu o biserica de mici dimensiuni, turnul portii servind si de clopotnita, plus constructii anexe aflate in ruina.

Cu aproximativ 70 de ani inaintea sa, marele istoric Nicolae Iorga, gasise un minunat zid de caramida tare stropita cu pete albe de var, care inconjura biserica Hadambului, de la care se vedea, intre copaci, acoperisul de sindrila sparta, loc tocmai bun pentru scoala. Este clar ca aici, langa satul Mironeasa, in adancul Codrului Iasilor, pe vremuri a existat o biserica de lemn anterioara actualei, atestata nu numai de traditie si de anumite documente insuficient explorate. Biserica manastirii, purtand hramul "Nasterea Maicii Domnului", este o biserica de proportii reduse, consolidata din piatra bruta si avand peretii cu chenare gotice. A aparut si o noua biserica cu hramul "Acoperamantul Maicii Domnului", pardosita cu marmura de Ruschita, prelucrata in atelierele de la Holboca - Iasi. Pictura bisericii, in plina desfasurare, in tehnica "al fresco" a fost inceputa de maestrul Vasile Buzuloiu din Bucuresti, fiind continuata de ucenicul sau, Vasile Gheorghita. Edificiul este inalt, zvelt, lansat cu suplete in spatiu, dar temeinic asezat pe sol. Plasata in varful Dealului Mare, biserica domina privelistea si se asambleaza perfect cu peisajul din jur. Demisolul bisericii serveste ca paraclis, fiind pus sub protectia Sfantului Ierarh Nicolae, praznic celebrat in ziua de 6 decembrie a fiecarui an. In ansamblul monahal de la Manastirea Hadambu, marele edificiu al arhondaricului, proiectat de arhitectul Bogdan Negoita, se distinge prin proportiile sale monumentale, prin aspectul sau palatinal. Acoperisurile cladirilor au fost lucrate de mesteri din Oglinzi - Neamt, iar invelitorile cladirilor, din tabla de cupru, au fost executate de iscusitul mester Ion Lica si de ucenicii sai din Targu Neamt.

Lucrarile de restaurare, construire si reconstruire din ultimii 15 ani au asigurat Sfintei Manastiri dainuire, dar si o ampla si temeinica dezvoltare. Toate acestea au fost posibile, pe de o parte, datorita evlaviei credinciosilor nostri care, in ceasuri de cumpana, au alergat intru intampinarea nevointelor noastre, iar pe de alta parte, datorita cuminteniei si vredniciei parintilor si fratilor din aceasta manastire, care si-au inchinat viata slujirii lui Dumnezeu si oamenilor. Fara adanca lor credinta, fara generozitatea si competenta temeinica a unor distinse personalitati din Iasi si Suceava, ar fi fost mult mai anevoioasa construirea unui edificiu atat de apreciat ca noua biserica, ce poarta hramul "Acoperamantul Maicii Domnului", considerata de specialisti drept o capodopera de arhitectura ecleziastica in stilul traditional stefanian. In iarna anului 2003, in ziua de 22 ianuarie, la manastire a izbucnit un naprasnic incendiu, care a potopit una din casele monahale. Toata casa s-a transformat in scrum, inclusiv obiectele bisericesti adapostite, cu exceptia Icoanei Maicii Domnului, Facatoare de Minuni. Zidurile imprejmuitoare sunt construite in stilul cetatilor din acea vreme datorita faptului ca acea zona deseori calcata de invadatori. A fost parasita in 1859 cand cu legea secularizarii averii manastiresti. Manastirea a fost reinfiintata in 1990, cand s-a construit un corp de chilii si s-au facut multe imbunatatiri gospodaresti. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul pictata in anul 1938 de catre preotul romascan Octavian Zmau si donata de staretul Iov Mazilu, a fost gasita in fosta catapeteasma a bisericii, si este cunoscuta de catre toti credinciosii care vin la Manastirea Hadambului ca fiind facatoare de minuni. Acest fapt se datoreaza mirului care izvoraste din icoana saptamanal. In vara si toamna anului 1998, icoana a varsat mir din chipul lui Iisus si din vesmintele Maicii Domnului.

Aceasta icoana a fost ferecata ulterior in argint de mesterul Ion Contfas din Targu Neamt. Coroanele sunt din aur, decorate cu pietre pretioase, rubine, safire si smaralde, donate de familia Constantin, Roxana si Elena Amarinei din Piatra Neamt. Icoana este izvoratoare demir si facatoare de minuni. In anul 1960, ultimul staret al manastirii a fost alungat de autoritati, icoana din Biserica Schitului nemaivazand lumina zilei timp de 32 de ani. In duminica Bobotezei anului 1992, pentru prima data ochiul drept al Maicii Domnului a lacrimat, apoi in anul 1993, in ajunul sarbatorii Sfintei Parascheva, din umarul drept au curs trei picaturi de mir.

La 22 februarie 1995 a curs mir din mitra, mir care a stat la vedere aproape doua saptamini. De atunci curge mir aproape saptamanal. De remarcat faptul ca duminica 20 august 1995 a curs Mir continuu, circa 7 minute. Actualmente, icoana este imbracata in foita de aur si are un paravan protector din sticla. Icoana Sfantului Ioan Botezatorul a fost donata bisericii, cand s-a facut noua catapeteasma, de catre sotii Gabriela si Sabin Drinceanu. Aceasta a varsat pentru prima data mir de Boboteaza, dupa slujba Sfintei Liturghii, mai precis in data de 6 ianuarie 1999, la ora 12. Minunea s-a repetat in acelas an in data de 9 ianuarie. In randul marilor realizari din ultimul deceniu al veacului trecut se cuvine sa mentionam: monumentalul edificiu al arhondaricului, expresie generoasa a spiritului de ospitalitate moldoveneasca, staretia veche, agheasmatarul, trei fantani si impodobirea cu pictura si mobilier a bisericilor, toate fiind realizate in timpul staretiei P.C. Protos. Nicodim Gheorghita, cu cheltuiala exclusiva a credinciosilor. Insa, la Manastirea Hadambu nimic nu s-ar fi putut realiza fara interventia vizibila a Maicii Domnului.

Gratie proportiilor marelui arhondaric, manastirea dispune de generoase locuri de cazare, avand posibilitatea sa adaposteasca si sa omeneasca, potrivit indatinatelor legi nescrise ale ospetiei moldovenesti, pana la cinci sute de pelerini, ceea ce se intampla adeseori, mai cu seama in sezonul estival.

Mănăstirea MOLDOVIŢA

Adresa: Comuna Vatra Moldoviţei, SUCEAVA. Acces: DN 17A Câmpulung Moldovenesc - Vatra Moldoviţei (22 km), apoi dreapta pe DL până la Moldoviţa (5 km). Hram: Buna Vestire - 25 Martie. Mănăstirea Moldoviţa este una dintre cele mai vechi aşezări monahale, cu un important trecut istoric. Originea sa nu este cunoscută cu precizie, însă tradiţia o aminteşte încă din perioada voievozilor Muşatini. Sub domnia lui Alexandru cel Bun a fost zidită prima biserică din piatră, atestată documentar între 1402-1410 cu întregul ansamblu de contrucţii, având hramul Buna Vestire şi fiind deja un centru cultural. Mănăstirea Moldoviţa s-a bucurat de privilegii şi din partea lui Ştefan cel Mare. Prin mai multe hrisoave voievodul a confirmat mănăstirii 11 sate, mai multe iezere, prisăci şi privilegii comerciale care o situau printre cele mai înstărite mănăstiri din Moldova. Ctitoria lui Alexandru cel Bun a rezistat până la sfârşitul sec. al XV-lea, când s-a prăbuşit din cauza unor alunecări de teren. Ruinele se văd şi astăzi la 500 m distanţă de actuala construcţie. Dorind să continue existenţa aşezământului, voievodul Petru Rareş îi schimbă amplasamentul şi construieşte în 1532 noua biserică (păstrată până astăzi), închinând-o aceluiaşi hram. Tot atunci mănăstirea a fost împrejmuită cu ziduri şi turnuri de apărare, căpătând aspect de fortăreaţă. Pe ruinele fostelor chilii a fost ridicată în perioada 1610-1612 clisiarniţa (casa egumenească) de către episcopul Efrem de Rădăuţi, pentru păstrarea odoarelor bisericii şi organizarea unei şcoli de copişti şi miniaturişti. Sub domnia lui Alexandru cel Bun, la Mănăstirea Moldoviţa funcţiona un important centru cultural, unde se copiau şi se împodobeau cărţi bisericeşti. Cele mai valoroase manuscrise datează din secolul al XV-lea. Activitatea culturală desfăşurată în epoca lui Alexandru cel Bun a continuat şi în secolele al XVII-lea (se remarcă strădaniile episcopului Efrem de Rădăuţi, mare cărturar şi ctitor la Moldoviţa, care a organizat aici o şcoală de copişti şi miniaturişti) şi al XVIII-lea. Biserica mănăstirii păstrează tradiţionalul plan triconc, cu cinci încăperi despărţite prin pereţi cu uşi pe mijloc şi cu sistem de boltire separată la fiecare încăpere. Spre deosebire de alte biserici moldoveneşti, aici apar elemente arhitectonice noi, cum sunt pridvorul deschis, cu cinci arcade mari care dau măreţie monumentului, tainiţa (încăpere situată deasupra camerei mormintelor) şi semisoclul din jurul bisericii - aceste elemente apar numai la construcţia bisericilor din epoca lui Petru Rareş. Bolţile pridvorului sunt în stil moldovenesc în formă de cruce. Intrarea în pronaos se face printr-un portal sculptat în piatră în stil gotic, cu o uşă din lemn de stejar îmbrăcată în fier. Pronaosul dreptunghiular este luminat de patru ferestre cu ancadramente gotice, la partea superioară cu trilobi.

Interesantă este bolta pronaosului - în locul celor patru arce moldoveneşti apare un sistem de opt arce întretăiate, având aspectul unei stele. Gropniţa este boltită semicilindric şi luminată de o fereastră la sud. La nord-vest se află o scară de piatră ducând la camera tezaurului. Naosul are două abside laterale semicirculare, continuându-se cu absida altarului în aceeaşi formă, şi este luminat de patru ferestre mai mici decât cele din pronaos. Deasupra naosului se ridică turla - înaltă, circulară în interior şi octogonală la exterior, aşezată pe două baze suprapuse în formă stelată. Sistemul de boltire este cel tradiţional moldovenesc, asemănător celorlalte biserici din epoca lui Petru Rareş. Pardoseala este în întregime din piatră. În exterior, biserica şi turla sunt ornate la cornişă cu un rând de ocniţe şi firide alungite la abside. Acoperişul bisericii este în întregime din şiţă de brad. Mănăstirea Moldoviţa este a doua după Humor şi ultima dintre mănăstirile bucovinene având pridvorul deschis. Pictura interioară nu se abate de la tradiţie, însă Răstignirea (naos) e socotită cea mai valoroasă realizare pe această temă din bisericile Bucovinei. Se fac în mod curent asemănări cu arta italiană (Coborârea de pe cruce) sau cu iconarii Novgorodului din sec. XV (Plângerea lui Iisus, peretele de nord). În conca altarului, la o masă concavă, Cina cea de taină îl are pe Iisus la centru într-o atitudine plină de căldură. Bogăţia elementelor figurative şi decorative, strălucirea coloritului, sunt impresionante la Fecioara orantă din bolta pronaosului ca şi la Maica Domnului Îndurătoare din timpanul portalului, imagine mai umanizată şi mai tragică decât în orice altă iconografie.

Pictura exterioară datând din anul 1537, mai mult decât cea interioară, prezintă evidente asemănări cu fresca de la Mănăstirea Humor, este complexă imagistic şi bogată cromatic. În pridvor, ca peste tot, Judecata de Apoi include printre eretici pe Mohamed. Faţada sudică, avantajată, a bineconservat Imnul acatist şi un impresionant Asediu al Constantinopolului, poate cel mai bine zugrăvit; alături Rugul lui Moise completează ilustrarea învăţăturii mariologice ortodoxe. Tot la sud, într-o compoziţie generoasă, Arborele lui Iesei se înalţă străjuit de căpeteniile celor 12 seminţii ale lui Israil. Pe abside este reprezentat Cinul, ca grăitoare legătură între Biserica triumfătoare din cer şi cea luptătoare de pe pământ. Remarcabilă este împletirea şi unitatea elementelor bizantine şi locale, interpretarea românească a unor teme tradiţional bizantine. Din punct de vedere artistic, împodobirea bisericilor cu picturi exterioare este o inovaţie. La Mănăstirea Moldoviţa pictura reprezintă un tot unitar de cultură generală - pe lângă scenele religioase. În exterior se pot vedea scene istorice (Asediul Constantinopolului) şi cu aspect cultural (Filosofii antici). Pe stâlpul de pe faţada sudică sunt redaţi sfinţii militari (Sf.Gheorghe, Sf.Dimitrie, Sf.Mercurie). În continuare, pe aceeaşi faţadă, la partea superioară este reprezentat "Imnul acatist", una dintre cele mai frumoase teme iconografice care se poate vedea la bisericile din Bucovina. Alături de "Imnul acatist" şi "Asediul Constantinopolului" apar şi "Rugul lui Moise" şi Arborele lui Iesei" (temă care ilustrează genealogia lui Iisus şi nu lipseşte de la nici o biserică cu picturi exterioare din Moldova). La baza întregii picturi interioare şi exterioare, care se desfăşoară după un program precis, stă un principiu caracteristic artei creştine - acela de a oferi prin pictură sinteza adevărurilor religiei. Spre deosebire de pictura din secolul al XV-lea, care vorbeşte mai mult prin sobrietate şi simbolism, cea de la Moldoviţa, deşi continuă tradiţia bizantină, are un caracter mult mai realist, narativ. Realismul cu care sunt tratate personajele şi felul în care sunt aşezate în cadrul respectiv, insuflă viaţă scenelor. În întreaga pictură figurile sunt judicios distribuite, urmând să pună în valoare proporţiile armonioase ale bisericii. Siluetele elegante ale personajelor sunt în acord cu suprafaţa curbă a absidelor, în perfectă concordanţă cu arhitectura monumentului. Catapeteasma este sculptată în lemn, pictată şi aurită, adevarată operă de artă. Partea superioară, până la candele, datează din secolul al XVI-lea, iar cea inferioară din secolul al XVIII-lea.

Muzeul mănăstirii păstrează manuscrise din secolul al XV-lea în care se fac referiri preţioase la modul de organizare a şcolii mănăstireşti, la activitatea culturală în general. Aici au fost caligrafiate, printre altele, Tetraevangheliarul (1613) şi o psaltire (1614). Jilţul domnesc din vremea lui Petru Rareş (sec. XVI) este cea mai valoroasă operă de acest gen din Moldova, în bună vecinătate cu broderiile dăruite de Voievodul Ştefan cel Mare (sec.XV). În anul 1785 Mănăstirea Moldoviţa a fost desfiinţată. Până în 1932-1934 când şi-a reluat activitatea ca mănăstire de maici, a suferit numeroase deteriorări. În perioada 1954-1960 Moldoviţa a fost restaurată şi înnoită. Acoperişul a fost refăcut în întregime şi i s-a mărit sarpanta pentru protecţia picturii, au fost degajate bazele turlei pentru a-i evidenţia silueta impunătoare, fundaţiile şi soclul au fost consolidate, iar zidurile, turnurile şi chiliile au fost refăcute.